Prin secolul al IX-lea, în timpul dinastiei Liang târzii, una din ființele cele mai respectate în China și Japonia era un călugăr zen. El nu se considera pe sine un maestru și nici nu căuta să își facă vreun discipol. Doar mergea din sat în sat, se oprea câte puțin în fiecare loc, hoinărea pe străzi și împărțea mici daruri copiilor dar, mai ales, râdea foarte mult.
La început oamenii se adunau în jurul lui, atrași fiind de acel comportament excentric și dacă cineva îl intreba de ce râde, călugărul începea să râdă și mai tare. Nu trecea mult până când cel ce pusese întrebarea începea el însuși să râdă, pentru că râsul călugărului era foarte contagios. În scurt timp se adunau alți și alți oameni, toți participând în final la baia de râs. Fiecare se întorcea apoi la treburile lui, dar altfel: mai înviorat, mai treaz, cu corpul curățat de tensiuni, cu mintea eliberată de griji.
Acesta era modul în care călugărul își transmitea învățătura. Foarte iubit pentru modestia, compasiunea și generozitatea lui, acesta era așteptat mereu să revină. Astăzi este cunoscut pretutindeni ca Buddha râzând (uneori fiind considerat ca o manifestare a lui Buddha Maitreya – Buddha al viitorului).

Râsul nu s-a aflat dintotdeauna pe acest piedestal al deziderabilității. Din perspectiva istorică, umorul, deși recunoscut ca având virtuți curative (bufonii de la curtea regilor), a fost văzut de-a lungul timpului și în ipostaza apanajului claselor de jos și al degradării morale (bâlciurile și saltimbancii). Indiferent de perspectiva din care este privit, râsul este recunoscut generic pentru virtuțile sale terapeutice și pentru impactul pozitiv asupra vieții psihice individuale și de grup.

De ce râd oamenii? Cauzele, mecanismul și funcționarea au fost cuprinse de-a lungul vremii sub diverse teorii. În perioada primitivă, oamenii care treceau unul pe lângă celălalt arătându-și dinții își semnalizau de fapt intențiile pașnice. Odată cu trecerea timpului, râsul s-a dovedit a fi cu mult mai mult decât semnalizatorul unei intenții. Din punct de vedere social-psihologic, râsul este o izbândă a corpului asupra puterii dominatoare a rațiunii lucide, fapt dovedit prin cercetarea grupurilor care râd și care, în dinamica râsului, sunt refractare la gândiri raționale momentane. De-a lungul timpului râsul a fost privit prin perspective diferite: Sigmund Freud îl descrie ca eliberator pentru energia psihică, filosofii considerau că are origini biologice și semnalizează trecerea pericolului în  timp ce religiile îl interpretează ca pe un semn al manifestării bucuriei lăuntrice.
Indiferent de motive, râsul este în final o experiență eliberatoare. Elimină tensiunile psihice și readuce buna-dispoziție. Dincolo de a fi o experiență eliberatoare, râsul ne este la îndemână. Găsiți în voi puterea de a râde cu prezentul în fiecare zi!